Editura Credinta Stramoseasca/ decembrie 13, 2017/ Gânduri şi cugetări/ 0 comments

De obicei, oamenii se întorc la Dumnezeu numai atunci când dau de primejdii, atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de ce au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă.

Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubire încă din dimineaţa vieţii spre Taina Sfântă a Pocăinţei, iar noi n-am ajunge către seara vieţii aşa de îmblătiţi de rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi, păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă; prin graiul lor, Dumnezeu îţi vorbeşte. Prin el, Dumnezeu te cheamă, oricât ai fi de păcătos.

Mare este Taina Pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru atât de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a judecăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mântuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de “ştiinţă” şi afumată de mândrie. Cum să poată veni ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în genunchi înaintea unui simplu peot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor, până li se-nmoaie oasele trufiei.

Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate păcatele:

– primul, prin care intrăm în obştea creştină, e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă.

– al doilea e botezul pocăinţei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine.

– iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vină necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele şi mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care îl dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vremea de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi, în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii.

E lucru de mirare că pentru pricini pământeşti, se găsesc mii şi milioane de oameni care merg la moarte, dar pentru Împărătul Cerurilor abia se mai găsesc puţini care să fie gata de moarte.

Trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată Sfinţii Mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la Împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.

În Taina Spovedaniei rogi pe Dumnezeu, Căruia I te mărturiseşti, de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale şi chezaş al tău către Dumnezeu, să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, înşirându-le pe toate, după cum te ajută conştiinţa – şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale, dar numai dacă ierţi şi tu greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfârşit pe toţi din toată inima.

Cei vechi se rugau pentru cei ce-i schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvântând pe cei ce-i duceau la moarte. Iar alţi Sfinţi Părinţi ziceau: că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni. Totul e să te învoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El îţi ajută, căci e adevărat că nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide în tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e înţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu: redobândirea iubirii fără margini întoarce de la toate păcatele, spre Dumnezeu Unul şi spre toţi oamenii. Cât se poate prinde din minunea acestei SfinteTaine, spunem că ea lucrează la revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.

Fragment extras din cartea Despre dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni, ce cuprinde învăţăturile Părintelui Arsenie Boca.

 

Share this Post

Leave a Comment